top of page

Cum folosești corect semnele ortografice

Scrierea limbii române utilizează două sisteme de elemente grafice – literele și semnele ortografice – și un set de reguli de redare în scris a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte, precum și de despărțire la capăt de rând.

În sens strict, semnele ortografice sunt semne auxiliare folosite în scris, de regulă la nivelul cuvântului: în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate, precum și în unele abrevieri.


Semnele folosite și ca semne ortografice sunt: apostroful, bara oblică, blancul, cratima, linia de pauză, punctul, virgula.


Pentru că atunci când îți publici cartea în regim self-publishing tu ești cel care aduci manuscrisul în forma finală, am selectat câteva reguli de folosire a semnelor ortografice:


Apostroful (’)

Marchează în indicarea anilor calendaristici, absența accidentală a primei sau a primelor două cifre: ’919, ’89.

Se regăsește în unele împrumuturi din alte limbi precum:

  • substantivele comune neadaptate (five o’clock);

  • numele proprii străine de persoană (O’Neill);

  • nume de firme străine conținând genitivul saxon, „'s” (Mc Donald’s).

Notează căderea accidentală a unui sunet (al’fel pentru altfel), a mai multor sunete sau silabe („domn’le” pentru „domnule”).

Nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor românești, ci notează realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, în tempo rapid, ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori.

În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc. Când căderea unui sunet se produce în cazul unui cuvânt scris în mod obișnuit cu cratimă, se folosește numai apostroful („înșir’te mărgăritare” pentru „înșiră-te”).


Bara oblică (/)

Este folosită în formule distributive care cuprind numele unor unități de măsură care pot fi: abreviate (km/h) sau neabreviate (kilometri/oră).

Nu este precedată, nici urmată de blanc.


Blancul ( )

Blanc este spațiul alb care desparte două cuvinte tipărite. Constă în absența oricărui semn. Cuvintele se delimitează grafic prin blancuri, funcția principală a blancului fiind aceea de semn de delimitare și separare a cuvintelor sau a elementelor componente ale unor cuvinte compuse, a locuțiunilor și a altor grupuri relativ stabile de cuvinte.

Nu precedă, în general, semnele de punctuație, dar le urmează.


Cratima (-)

Este semnul ortografic cu cele mai multe funcții. Se folosește între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt ori al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a despărți elementele în cauză.

Astfel, cratima leagă:

  • Cuvinte pronunțate fără pauză;

  • Unele interjecții identice, repetate accidental;

  • Anumite prefixe de baza derivatului;

  • Prepoziția „de” și prefixele „ne-” și „re-” de baza derivatelor respective a compuselor de la cuvinte care încep cu vocala î, atunci când se produce căderea acesteia („ne-nțeles”);

  • Componentele compuselor cu un grad mediu de sudură, ale unor locuțiuni și ale structurilor cu anumite substantive + adjectiv posesiv;

  • Componente ale anumitor abrevieri.

Ea desparte:

  • Silabele unui cuvânt pronunțat sacadat;

  • Silabele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând.

Cratima nu este precedată sau urmată de blanc.

Utilizările cratimei se pot detalia astfel:

  • Redă pronunțarea legată a unor cuvinte („s-a dus”, „a luat-o”, „întreba-se-vor”, „lasă-mă-să-te-las”);

  • Redă rostirea în tempo rapid a derivatelor cu prefixele „ne-” și „re-” de la teme care încep cu „îm-”, „în-” și, neliterar, a compuselor cu prepoziția „de” de la același tip de teme, notând afereza lui î la începutul cuvintelor de bază („ne-mpăcat”, „ne-ncetat”, „a re-mpărți”);

  • Marchează limitele dintre silabele unor cuvinte rostite sacadat, cu valoare stilistică;

  • Servește la atașarea anumitor prefixe sau sufixe („ex-ministru”);

  • Unește elementele unor cuvinte compuse („bună-credință”);

  • Unește componentele unor locuțiuni („treacă-meargă”);

  • Unește componentele secvențelor substantiv denumind grade de rudenie sau relații sociale cu un adjectiv posesiv („mamă-ta”, „taică-su”);

  • Leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de cuvintele greu flexionabile (x-ul, 10-le);

  • Neologismelor și numelor de locuri a căror literă finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (bleu-ul, show-ul);

  • Leagă formațiile „–lea”, „-a” (la numeralele ordinale) și „–ime” (la numeralele fracționare) de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (al XI-lea, a 11-a);

  • Se păstrează în abrevierile compuselor scrise cu cratimă („N-V” sau „lt.-maj.” pentru „locotenent-major”);

  • Poate lega unele interjecții identice („cioc-cioc-cioc”);

  • Poate lega unele cuvinte identice („doar-doar”) sau cu ușoare modificări („încet-încetișor”).


Linia de pauză (-)

Este utilizată ca semn ortografic numai în scrierea unor cuvinte compuse complexe care cuprind cel puțin un cuvânt compus scris cu cratimă („nord–nord-vest”). În această situație nu este precedată sau urmată de blanc.


Punctul (.)

Ca semn ortografic, punctul este folosit după majoritatea abrevierilor (etc.).

Nu sunt urmate de punct:

  • abrevierile care păstrează finala cuvântului abreviat: cca, dl, dna, d-ta;

  • abrevierile numelor punctelor cardinale: E, N, V, S;

  • simbolurile majorității unităților de măsură: cm, m, kg;

  • simbolurile unor termeni din domeniul științific și tehnic (A pentru arie, N pentru număr natural).

Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente abrevierile compuse din mai multe inițiale majuscule (O.N.U./ONU); actualmente se preferă scrierea fără puncte despărțitoare: SUA, UNESCO.

Punctul nu este precedat de blanc, iar în interiorul abrevierilor complexe nu este în general precedat, dar nici urmat de blanc (a.c.).

Punctul se folosește și la notarea în cifre a datei (14.09.2020); semne echivalente: bara, cratima.


Virgula (,)

Deși este semn de punctuație, virgula (neprecedată dar, bineînțeles, urmată de blanc) se folosește uneori cu o funcție asemănătoare cu a cratimei:

  • în interiorul unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică: „cu chiu, cu vai”; „de bine, de rău”;

  • între interjecții identice care se repetă („boc, boc”; „cioc, cioc”;) sau între interjecții cu formă apropiată („trosc, pleosc”);

  • între cuvinte identice („doar, doar”) – sau cu unele modificări („încet, încetișor”).

Citește și Checklist-ul pentru publicarea independentă a cărții tale pentru a afla ce pași mai ai de făcut înainte de a completa formularul din site cu detalii despre tine și despre cartea ta.


Pe locuri. Fiți gata. Print! 



Sursă: DOOM, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2010



18 afișări0 comentarii

Comments


bottom of page